Un clovn din cârpă

Pe vremea mea, cum spun bătrânii, nu existau Barbie, bebeluşi care spun "mama" şi fac caca pe ei. De fapt, nici nu prea aveam multe păpuşi. Toţi copiii se jucau cu aceeaşi păpuşă de duzină: roşie sau albă/albastru-zicea cineva, cu capul ţuguiat, cu faţa din cauciuc şi tot restul corpului din textil umplut, cu mâini şi picioare ataşate la un trunchi dreptunghic, fără degete. A fost preferata mea; şi s-ar putea să o mai păstrez încă, prăfuită, printr-o cutie pe la boxă.

Numai că asta era păpuşă de oraş. Copilăria mi-am petrecut-o pe la ţară, la bunici, în Moldova, unde nu aveam jucării. Aşa că, mamaie (adică, bunica), mi-a facut o "cocuţă". Nu ştiu dacă termenul e specific zonei sau ceva ce mamaie a denumit atunci pe loc, pentru că auzise şi ea pe undeva. Cocuţa este o păpuşă întrupată din cârpe. Ea cere multă măiestrie, pentru că aceste cârpe nu se taie, nu se cos, doar se înfăşoară una în alta până se conturează un bebe înfăşat în scutec. Aşa se naşte simulacrul de păpuşă ce este apoi îmbrăţişat tot timpul de un copil care completează simplitatea jucăriei cu multă imaginaţie.

Şi ca să retrăiesc copilăria, am decupat corpul dintr-o vestă de-a mamei, dintr-un material care imita perfect textilul din care era facută păpuşa aia roşie cu capul ţuguiat.

I-am împletit o bluză roz (să aibă un ton vesel); am croit şi o pereche de pantaloni şui specifici meseriei; am încropit o bască aşezata şmecheresc pe-o ureche (lipsa); nişte petice de material au devenit ochi şi gură.

Nasul mare, roşu a întregit clovnul.